poveste cu fular şi cuvinte

Într-o zi, nu foarte îndepărtată de aceasta în care mă apuc să scriu aici, cineva mi-a spus că scrisul îmi vine ca o haină. Că îmi ţine de fular, căciulă şi mănuşi, că mă învălui în el ca într-o haină pe mărimea mea croită. Şi, păi cum să nu mă bucure, fiindcă cineva nu este chiar oricine, ci se pricepe la ceea ce înseamnă să scrii. Şi dacă mă gândesc bine, într-o zi chiar cineva avea un fular ciudat la gât, de mătase, dar foarte ciudat, care nu se asorta cu hainele pe care le purta şi care m-a făcut să mă gândesc un pic, ce o fi oare cu acel fular, mai ales că era un anotimp nepotrivit pentru misteriosul accesoriu. O fi ceva, mi-am zis, când m-am trezit cu fularul pe după gâtul meu. Acuma, o parte din cititori se vor gândi că fularul s-a ridicat singur, ca un şarpe dichisit şi s-a învârtoşat pur şi simplu în jurul gâtului meu. O variantă, cât de cât plauzibilă. O altă parte, se va gândi că dacă e vorba de Romeo, poate că naratorul a subtilizat cu obrăznicie fularul, l-a furat pur şi simplu de pe umerii purtători ai lui. Şi alţi cititori, cei mai puţini, poate - şi la ăştia le spun de pe acum că nu e adevărat ce vor crede - şi anume că poate cineva care purta fularul, mi l-a pus aşa, tam- nesam la gât. Cam greu de crezut varianta de pe urmă, dar fiecare cu imaginaţia lui, alegeţi ce vi se pare că ar semăna mai bine cu realitatea. Aşa. Şi cum stăteam eu cu fularul pe după gât, nu m-am mai putut concentra să mă gândesc la altceva, decât că fularul stătuse înainte cu câteva clipe pe gâtul şi pe umerii lui cineva şi că acum, aceeaşi mătase de culori ciudate, mă face pe mine şi mai ciudat decât ciudăţenia care mi s-a părut că o ilustrează acest fular emoţionant. Numai că, dacă un lucru ştiu bine să fac, acela e anume să-mi joc neclintirea pe chip, aşa că nimeni n-a mai ştiut nimic, deşi vreo câteva minute bune nu ştiu ce am jucat şi ce nu, doar că o dată cu ancorarea fularului pe umerii mei, am simţit că mi se înmoaie picioarele. Şi deşi a durat puţin starea de ameţeală, mie mi s-a părut că s-a agăţat timpul de fular şi că stă acolo, tot stă ca un pitic mirat din grădina cu flori. Dar, aşa cum spuneam, mi-am revenit eu cumva şi când m-am gândit că fularul tocmai atinsese gâtul cuiva, am început să mă simt cel mai tare rege şi cocoş de pe pământ. Îmi venea să-l iau şi să-l adulmec, să-l strâng la piept, pe fular, fiindcă pe cineva nu aş fi îndrăznit! Dar treaba era că nici în ruptul capului, dar nu puteam face nici un gest, nici măcar acela de a-l atinge din nou pe fular, ca să nu dau de bănuit prin jur câtă ameţeală de fericire mă pălise o dată cu întâmplarea. Dar pur şi simplu, nu mai îmi încăpeam în piele. Dar îmi venea să cotcodăcesc, pardon, să cucuriguresc, de să trezesc şi cocoşii de munte şi cei de tablă din minunatul burg transilvănean. Aşa că nu mai aveam stare iar sângele din autostrăzile arterelor mele, nu mai circula decât cu viteze anormale, ieşite din orice radare de detectare a emoţiilor. Şi toate astea se întâmplau, fără ca vreo umbră pe chipul meu să îmi trădeze emoţia. V-aţi prins deja de o jumătate de oră, că cineva era nimeni altcineva decât o dragoste mare, dacă nu chiar dragostea vieţii sau poate credeţi că exagerez şi e bine să credeţi aşa. Apoi dacă cineva care este împricinat aici în textul acesta şi citeşte, sper să creadă că exagerez. Aaaaşaaa. Şi atunci, pentru că ştiam eu că trebuie să joc tare, chiar dacă mi se înmuiau toate cele, am primit cuvântul la microfon, să rostesc, ce credeţi? Cuvinte. Acelea despre care nimeni altcineva decât cineva spune acum că mă îmbracă sau că mă îmbrac în ele. Şi ce credeţi? Mi-am băgat vocea în piept, ca un actor profesionist şi mi-am recitat, nimic altceva decât un stol de poezii împricinate. Şi când un domn simpatic, Alex parcă îl cheamă, mi-a dat cuvântul şi microfonul, vocea mi-a mers ca pe vremurile când lucram la radio. Sigur că se putea recita de 10 ori mai bine, dar emoţiile mă cam gâtuiau, pardon, şarpele de fular, care deja se încolăcise pe lângă gâtul meu, mă strângea cu o cuprindere posesivă. Aerul din băruleţ, că eram strânşi într-un băruleţ devenise de nerespirat, deşi era rarefiat. Oamenii rămăseseră cu gurile închise şi gândurile suspendate pe buzele mele şi suflarea de cuvinte. Fotografiile se căzneau să prindă şi să fure clipele, cu două, trei bliţuri întârziate în relanti. Cineva stătea cu spatele la mine şi nu ştiu ce făcea în timp ce rosteam cele mai alese cuvinte. Iar înainte de a mă gâtui de tot, şarpele cel ciudat începu să se vâre sub vesta mea, căutându-şi culcuş, ca o reptilă rece, pe lângă soba şi cuptorul pieptului, din care ţâşneau cuvintele. De ce poartă oamenii tricouri galbene? Să nu mai poarte, pot fi confundaţi cu soarele! mă gândeam eu aşa, în timp ce rosteam ultimele versuri. Ce ştiu eu la ce mă mai gândeam atunci, oricum chestii aiuristice şi total dezlegate de ceea ce ar fi trebuit să gândesc. Şi mi s-au făcut fotografii. Cu fularul. Şi cu cuvintele pe buze. Cu cuvintele pe inimă. În vene, în încăperea fumului ameţitor, unde nu mai ştiai dacă hainele sunt cuvinte, dacă vocea este dangătul unei inimi în flăcări sau dacă realitatea este de o mie de ori mai împlinită decât visele. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat în acea zi, dar fularul s-a întors cumva la cineva şi bine a făcut, fiindcă deja începea să se topească pe gâtul meu. Asta, pentru că devenisem în scurt timp un cuptor ambulant, îmbrăcat în haine negre şi purtat aproape plutit peste piatra cubică a oraşului înserat şi mai mult decât romantic dintr-un spaţiu transilvan. Despre continuare se pot scrie romane pe bobi de orez sau versuri pe galaxii de planete, despre continuare nu se poate decât face o închinare pentru stăpânul nostru, care din cerurile cele înalte a urzit intersecţii la drumuri incomensurabil de lungi şi armonii cum nu se poate mai perfecte între femeie şi bărbat înfăşuraţi în vise albe sau în realităţile unei urzeli de fular. Căci de pe fular s-au deşirat cuvintele acestea, aşa că rogu-vă, dragi cititori să nu vă miraţi dacă textul e aşa un pic mai ţipător şi poate un pic mai ciudat. Ca vine directde pe fularul împricinat